...

Slujbe


















Viața e cea mai grea
muncă.
Ne trebuie
o veşnicie
ca să ne odihnim.
De parcă viața e scoasă din fabrică.

...

Eu, trebuie sa imi uit trecutul. Nu pentru ca m-a lasat memoroia sau pentru ca-l urasc. Cum? Sa-mi urasc trecutul? Pai, eu am adevarate nostalgii pentru el!
Trebuie, ziceam, sa-l uit pentru ca, numai asa pot sa-l distrug. Simt nevoia sa anulez tot ce am facut. Simt nevoia sa transform totul in pulbere si s-o imping in vant.


Pentru ca degeaba-i cer lui Dumnezeu sa-mi dea toate lucrurile de care sa ma pot bucura in viata, daca nu-i cer macar o pereche de ochi cu care sa vad lucrurile de care sa ma pot bucura...
pentru ca degeaba-mi traiesc lenea, daca nu-mi fac din ea o religie, o voluptate, daca n-o traiesc senzual...
pentru ca fabricam cu sarg ceea ce ne lipseste.
Pentru ca ne dorim binele, dar nu stim ce ne-am face secunda de secunda fara bucatica de rau...




(,,Mesterul de oglinzi"-Ion Marculescu)

...

Oamenii uita ca exista si un sfarsit...
Oamenii se poarta mai frumos cu tine cand esti pe moarte.
Oamenii sunt oameni.
Cei ai face inainte sa mori?
Fobia de moarte se numeste decesofobie?
Timpul e mai important cand e limitat.
Pierdem vremea pe prostii, fara sa ne gandim ca si un minut inseamna „pentru totdeauna”.
Traim prea putin. Incepem viata de la doișpe ani. si nu traim decat maxim sapte luni in zece ani. Timp pentru noi... restul timpului il irosim pe lucruri, pe care, oricum, nu le vom lua cu noi.
Oamenii iti zambesc compatimitor atunci cand treci prin perioade mai grele. Si nici macar nu simt ce arata.
Cei mai buni actori sunt prietenii. Iti spun ca te inteleg perfect. dar, de fapt, habar n-au prin ce treci.
de maine traiesc tot ce pot.

„Au prevăzut c-o să stau în fața acestui cămin, apăsându-mi mâna pe acest bronz, și având toate privirile astea pe mine. Toate privirile astea care mă rod... Ha! sunteți numai două? Vă credeam mult mai numeroase. Va să zică ăsta e infernul. N-aș fi crezut niciodată... Vă aduceți aminte: pucioasa, rugul, smoala... Ah, ce glumă.Nu-i nevoie de flăcări și de smoală, infernul sunt Ceilalți.”

(Jean Paul Startre - „Cu ușile închise”)

„Când zeii se prăbușesc, nu o fac pe jumătate, ci se sfărâmă de tot, se frâng și se scufundă adânc în noroi.”


„Unii oameni rămân „unul” toată viața - un „un” fără nicio speranță.”


(John Steinbeck - „La răsărit de Eden”)

sometimes...

Uneori am impresia că trăim degeaba. Doar ca să strângem amintiri care ne vor face să plângem peste ani. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să fii mereu fericit? Monoton. Și plin de riduri. Știi ce mă frământă? De ce unii ochi desenați au gene, iar alții, nu? E, oare, viața mai ușoară fără gene?
Prea multe intrebări și prea puține răspunsuri... Asta-i viața, în esența ei...
Greșim când spunem ,,vreau să treacă mai repede timpul”... Eu nu mai vreau... Și știți de ce? Eu nu știu... Poate pentru că am strâns prea multe amintiri sau pentru că vreau un moment, unul singur, în care să nu gândesc. Să stau și să mă gândesc la nimic. Nimicul ăla pe care îl atingi cu greu... Poate că asta e până la urmă ținta mea... nimic...

...

Eu l-am omorat.
Am inventat o noua arta atunci. Mirosul. Oamenii nu pot inventa singuri ceva. Mirosea a 71 de kilograme de nimic si dragoste. A nimic si a dragoste.
Nu l-au durut loviturile mele. Oricum, s-a sinucis de multe ori inainte de asta. Sinucideri definitive. Ii mai lipsea una. A trupului. A mizeriei care ne acopera sufletul. S-a sinucis cu fiecare teama, cu fiecare vorba rostita prea devreme sau prea tarziu, cu fiecare imbratisare... S-a sinucis cu fiecare...
Eu l-am omorat. Exact ca Iuda. Cu un sarut.

Pentru o singura data

            Pentru o singura data in viata as vrea sa fiu un accident. Sa simt lovitura. Durere aici. Acolo. Dispare. Sa vad limfa mea amestecata cu sangele lor. Sa simt indoitura capotei si a portierei de pe partea soferului. Sa simt cum se sparge parbrizul si cum se imparte in acele mii de rame. Lipsesc doar fotografiile. Sa simt rotile scartaind pe spatele meu si sa raman cu urme de cauciuc. Tatuaj. Sa mi se sparga timpanele din cauza tipetelor. Sa vad cum intarzie ambulanta. Sa rad de oamenii care care vin pe margini si se uita la mine, la accident. La Accident. Sa apar la stiri. Sa strig cu ei. Lovitura sa fie strigatul meu. Nu unul de razboi, ci ceea ce numesc eu strigat de identificare. 

           Sa mor apoi cu ei...

          Pentru o singura data in viata as vrea sa fiu...

Oare?

Cartofii murdari
traiesc mai mult.
Cartofii murdari
si
plini de
pamant.
Dar
oamenii?
Oameni murdari...
oameni murdari
si plini de
pamant...

Daniil Harms

Daniil Harms (30 decembrie S.V. 17 decembrie 1905 — 2 februarie 1942), a fost un reprezentant al avangardei literare ruseşti. Ce mi s-a parut interesant la acest om, in afara operei lui, este faptul ca scriitorul şi-a ales aproximativ 30 de pseudonime, dintre care cele mai frecvente au fost Kharms (de la "Charms" - farmec(-e) în limba engleză) şi Harms (semnificând, tot în engleză, "vătămări"). Am postat mai jos cateva texte scrise de el. Enjoy!



CAIETUL ALBASTRU

A fost odată un roşcovan care nu avea ochi şi urechi.
El nu avea pãr, aşa cã numai de formã i se spunea roşcovan.
De vorbit nu vorbea, pentru cã nu avea gurã. Nici nas n-avea.
El nu avea nici mãcar mâini şi picioare. Nici stomac nu avea, şira spinãrii n-o avea şi nici un fel de intestine. N-avea nimic. Aşa cã nu prea-i clar despre cine este vorba.
De aceea mai bine sã nici nu mai vorbim despre el.




FAPT DIVERS

Intr-o zi, Orlov a făcut indigestie de la o mâncare de mazăre, şi a murit. Krîlov, auzind una ca asta, a murit şi el. Spiridonov însă a murit de la sine. Iar nevasta lui Spiridonov a căzut de pe bufet şi de asemenea a murit. Iar copiii lui Spiridonov s-au înecat într-un heleşteu. Iar bunica lui Spiridonov s-a dedat beţiei şi s-a apucat să bată drumurile. Iar Mihailov a încetat să se mai pieptene şi l-a năpădit mătreaţa. Iar Kruglov a desenat o doamnă care ţine în mână un cnut şi a înnebunit. Iar Perehrestov a primit telegrafic patru sute de ruble şi a început să-şi dea aşa nişte aere, că l-au dat afară de la slujbă.
Oameni de treabă, şi nu ştiu să-şi găsească o poziţie solidă.





Si preferata mea:


SPECTACOL RATAT

Petrakov-Gorbunov iese pe scenă şi vrea să spună câteva cuvinte, dar îl apucă sughiţul. I se face greaţă. Părăseşte scena.
Intră Pritikin.
PRITIKIN: Tovarăşul Petrakov-Gorbunov trebuia să vă anun... (I se face greaţă şi iese în fugă.)
Intră Makarov.
MAKAROV: Egor... (Lui Makarov i-e greaţă. Iese în fugă.)
Intră Serpuhov.
SERPUHOV: Ca să nu... (I se face greaţă, iese în fugă.)
Intră Kurova.
KUROVA: Aş fi vrut... (I se face greaţă, iese în fugă.)
Intră o fetiţă.
FETIŢA: Tata m-a rugat să vă transmit că teatrul se închide. Întregul colectiv e cuprins de greaţă.

cand

cazi,

lasa-ti

pantofii

acasa.

Te

duci

prea

repede.

N-a fost odata ca niciodata

Nu e nimic interesant in povestea lui Gabriel. Nu a facut nimic altceva in afara verbului,,a trai" si a implicatiilor acestuia. Singurul lucru care il deosebea de restul oamenilor era alunita de pe obrazul stang. Intr-o zi, Gabriel a simtit un miros. Miroasea a ceva ce nu a mai simtit niciodata. Si in ziua aceea a murit.

azi...:|

muci + tuse + cantece naspa in minte( change...) + muzica lenoasa pe fundal(nu am chef azi by vama) + cuvinte tampite in minte (amstaff) + lucrare la engleza (la care nu poti invata) + un nou tic verbal- mai mult scris (clarr cu doi de r) + somn + tema la franceza + (felix+otilia) + etc = MOARTE...sau = AZI

:D

Claaaar...;;)

Moluste ;;)

Cand n-ai ce face in ora de fizica...faci moluste :>

Mai exact, moluste fara ochi. Pe molusca mea fara ochi o cheama Teta. Are si eticheta. Si are un orificiu buco-anal. S-a nascut in ora de fizica dintr-un cauciuc de la un creion cu mina. Imi plac molustele. Pentru ca ele sufera in tacere ca n-au gura. In tacere...tacere...ere...re...e...e.e.e.e.e.e.e.

Awakening (varianta 2)

Dimineata, 6:15, apa rece, autogara, gluga("daca ne-am fi asezat mai in spate..."), drum, mapa salvatoare, "pestele meu", copaci plutitori vazuti printre randuri.

Gara de Nord, farmacie, Ciao!, ceai de scortisoara(bleach!), statuie, Casa de bilete, statuia(!), alta Casa de bilete, Doru.

ratb, parc minuscul("Bratianul"),"Toate panzele sus", intalnire plictisitoare, premiul 1(:D), filmul "Troia" cu chinezi(dang dang!)

Universitate(!!!), tipi draguti, tipi frumosi, tipi gay, tipi ciudati, pupat pe obraz(:-"), magazineee cu solduri, rochie urata si roz(don't kill me:D), "Buna!" spus printr-un cercel in buza, un tip care se holba, metrou

Gara de Nord, 51 si 53, 4 tipi, germano-maghiaro-ruso-franceza, loc bine plasat(^:)^),2 tanti care trancaneau ceva despre italia, ras, priviri pe furis, priviri pe nefuris, holbari(:D), "ca va?", chitara, ras, zdraganituri, "waa, ce de lemne", ras, Targoviste(:-<), "Paaa!"

"Iesiti din gara si o luati la dreapta"...

Melodie:

Asculta mai multe audio Muzica

Awakening

Viata intr-un oras foarte mic devine plictisitoare… Un singur parc (cel mai mare) pe care il strabati de la un capat la altul in 3 minute si 27 de secunde... Oameni ciudati (majoritatea) pe care ii cunosti fie pentru ca iti sunt rude, fie ca sunt prieteni de familie (adica au fost colegi de scoala/ serviciu cu unul dintre parinti sau pur si simplu se cunosc si gata)... Oricum care te vor spune parintilor in maxim 10 minute daca ai facut ceva ,,rau”... Sincer? Mai prinde bine (chiar mai mult decat bine) cate o iesire d-asta intr-un oras mare...

Bucuresti. Mape (pline cu lichid, nu cu hartii). Portocale pe jos. Doua ,,dumb girl’’ din provincie in Gara de Nord care cauta o farmacie ca sa isi cumpere pastile… O gasesc. Cumpara. Pleaca. Merg la unul dintre fast-food-urile alea pentru infometati din gara. Una dintre ele, adica eu, isi cumpara un ceai de tot rasu’... adica apa calda colorata... ca, deh! am ajuns in Bucuresti... unde toate sunt bune, toate-s frumoase, toate’s neplictisitoare... O zi petrecuta pe ici, pe colo... Printr-un parc (ceva mai mic decat cel din orasul nostru. Desi nu am crezut ca exista asa ceva...)... prin cateva magazine (cu reduceri, bineinteles)... la Universitate, unde am stat si ne-am uitat la lumea care trecea. E interesant sa vezi atata indiferenta in orasele astea mari... daca stai si te uiti mai ciudat(adica mai mult de 2 secunde) la vreunu’ care isi da duhu’ in mijlocul trotuarului, esti din PROVINCIE... daca mai si incerci sa-l ajuti... esti de pe MARTE, clar... Nu poti sa iti dai seama daca cineva e trist sau vesel. Praful si zgomotul si umbra si indiferenta si ochelarii si mp3-urile si tot aplatizeaza sentimentele... asta e partea nasoala la orasele astea mari... bla bla bla...

DRUMUL SPRE CASA:

Prindem trenu’. Ne urcam. Cautam locurile. Ne asezam. Chestii. Si...cine se asaza langa noi? 4 francezi. Bine...la inceput am crezut ca sunt germani...apoi maghiari...apoi rusi... si, abia dupa ce l-am auzit pe controlor spunand ,,ca va?” ne-am prins si noi de faza... Si, logic, am stat tot drumu’ si ne-am holbat la ei. Bine, eu n-am putut... ca stateau fix in spatele meu...>:P ce sa-i faci? Asta-i viata... Da’ ce tipi...d’aia la vreo 20 de ani cu chitara...chestii...trupa...blugi rupti... ehe... Ne-am zis ca viata-i dura!(mai mult eu...) si, bineinteles, i-am impartit (frateste...in cazul nostru, suroreste)... Da...deci trecem peste faptul ca aia s-au mutat de langa noi...probabil se uita ma’ friend prea insistent( >:) sa nu ma omori pt asta cand o sa citesti!!! ;;) ) „ce dă lemne!!!”...Dupa ras si ras si ras, am ajuns si noi acasa... Ne-am dus direct a la maison... eu am ras si mi-am dat seama ca romanii sunt ratati. O sa ma marit cu un strainez. Daca nu, nu ma mai marit. Sau... poate sa fie roman...da’ macar sa fie asa... ca francezii aia... Dupa ,,acasa”, SSSSSOOOOOMMMMMMNNNNNN!!!