...

Oamenii uita ca exista si un sfarsit...
Oamenii se poarta mai frumos cu tine cand esti pe moarte.
Oamenii sunt oameni.
Cei ai face inainte sa mori?
Fobia de moarte se numeste decesofobie?
Timpul e mai important cand e limitat.
Pierdem vremea pe prostii, fara sa ne gandim ca si un minut inseamna „pentru totdeauna”.
Traim prea putin. Incepem viata de la doișpe ani. si nu traim decat maxim sapte luni in zece ani. Timp pentru noi... restul timpului il irosim pe lucruri, pe care, oricum, nu le vom lua cu noi.
Oamenii iti zambesc compatimitor atunci cand treci prin perioade mai grele. Si nici macar nu simt ce arata.
Cei mai buni actori sunt prietenii. Iti spun ca te inteleg perfect. dar, de fapt, habar n-au prin ce treci.
de maine traiesc tot ce pot.

sometimes...

Uneori am impresia că trăim degeaba. Doar ca să strângem amintiri care ne vor face să plângem peste ani. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să fii mereu fericit? Monoton. Și plin de riduri. Știi ce mă frământă? De ce unii ochi desenați au gene, iar alții, nu? E, oare, viața mai ușoară fără gene?
Prea multe intrebări și prea puține răspunsuri... Asta-i viața, în esența ei...
Greșim când spunem ,,vreau să treacă mai repede timpul”... Eu nu mai vreau... Și știți de ce? Eu nu știu... Poate pentru că am strâns prea multe amintiri sau pentru că vreau un moment, unul singur, în care să nu gândesc. Să stau și să mă gândesc la nimic. Nimicul ăla pe care îl atingi cu greu... Poate că asta e până la urmă ținta mea... nimic...

...

Eu l-am omorat.
Am inventat o noua arta atunci. Mirosul. Oamenii nu pot inventa singuri ceva. Mirosea a 71 de kilograme de nimic si dragoste. A nimic si a dragoste.
Nu l-au durut loviturile mele. Oricum, s-a sinucis de multe ori inainte de asta. Sinucideri definitive. Ii mai lipsea una. A trupului. A mizeriei care ne acopera sufletul. S-a sinucis cu fiecare teama, cu fiecare vorba rostita prea devreme sau prea tarziu, cu fiecare imbratisare... S-a sinucis cu fiecare...
Eu l-am omorat. Exact ca Iuda. Cu un sarut.

Pentru o singura data

            Pentru o singura data in viata as vrea sa fiu un accident. Sa simt lovitura. Durere aici. Acolo. Dispare. Sa vad limfa mea amestecata cu sangele lor. Sa simt indoitura capotei si a portierei de pe partea soferului. Sa simt cum se sparge parbrizul si cum se imparte in acele mii de rame. Lipsesc doar fotografiile. Sa simt rotile scartaind pe spatele meu si sa raman cu urme de cauciuc. Tatuaj. Sa mi se sparga timpanele din cauza tipetelor. Sa vad cum intarzie ambulanta. Sa rad de oamenii care care vin pe margini si se uita la mine, la accident. La Accident. Sa apar la stiri. Sa strig cu ei. Lovitura sa fie strigatul meu. Nu unul de razboi, ci ceea ce numesc eu strigat de identificare. 

           Sa mor apoi cu ei...

          Pentru o singura data in viata as vrea sa fiu...

cand

cazi,

lasa-ti

pantofii

acasa.

Te

duci

prea

repede.

N-a fost odata ca niciodata

Nu e nimic interesant in povestea lui Gabriel. Nu a facut nimic altceva in afara verbului,,a trai" si a implicatiilor acestuia. Singurul lucru care il deosebea de restul oamenilor era alunita de pe obrazul stang. Intr-o zi, Gabriel a simtit un miros. Miroasea a ceva ce nu a mai simtit niciodata. Si in ziua aceea a murit.