sometimes...

Uneori am impresia că trăim degeaba. Doar ca să strângem amintiri care ne vor face să plângem peste ani. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să fii mereu fericit? Monoton. Și plin de riduri. Știi ce mă frământă? De ce unii ochi desenați au gene, iar alții, nu? E, oare, viața mai ușoară fără gene?
Prea multe intrebări și prea puține răspunsuri... Asta-i viața, în esența ei...
Greșim când spunem ,,vreau să treacă mai repede timpul”... Eu nu mai vreau... Și știți de ce? Eu nu știu... Poate pentru că am strâns prea multe amintiri sau pentru că vreau un moment, unul singur, în care să nu gândesc. Să stau și să mă gândesc la nimic. Nimicul ăla pe care îl atingi cu greu... Poate că asta e până la urmă ținta mea... nimic...

...

Eu l-am omorat.
Am inventat o noua arta atunci. Mirosul. Oamenii nu pot inventa singuri ceva. Mirosea a 71 de kilograme de nimic si dragoste. A nimic si a dragoste.
Nu l-au durut loviturile mele. Oricum, s-a sinucis de multe ori inainte de asta. Sinucideri definitive. Ii mai lipsea una. A trupului. A mizeriei care ne acopera sufletul. S-a sinucis cu fiecare teama, cu fiecare vorba rostita prea devreme sau prea tarziu, cu fiecare imbratisare... S-a sinucis cu fiecare...
Eu l-am omorat. Exact ca Iuda. Cu un sarut.